Eu nu-s făcută pentru lumea asta
Şi parcă nimic nu mă mai îmbie.
Nici vinul, nici pâinea şi nici tămâia
Nu ne mai sfinţesc al nostru trup,
Căci umblăm cu-n singur grup
Şi credem că-mpărţim aceleaşi vise
Până când avem nevoie şi nu găsim decât uşi închise.
Nici tinerii nu mai sunt ce erau odată
Şi dragoste şi ură, toate-s împachetate
Puse pe mai multe rafturi şi de molii-s mâncate,
În pudoare păstrate, căci le poţi avea pe săturate.
Parcă nici moşnegii nu mai sunt ‘ţelepţi ca altădat’
Şi nici copiii nu mai joacă jocurile de’odat’.
Acum au şoareci şi cidiuri; se împuşcă şi le strică…
A lor imaginaţie se infectează... şi toţi adulţii spun
“Ce mai contează?”
“E lumea-aşa cum e şi toţi suntem la fel”.
Dar nimeni nu mai încearcă să difere printr-o pată
Măcar să spere ori să viseze ori pe noi să ne distreze.
E atât de crudă lumea
Şi ne duce-n loturi de războaie,
Că nici aerul curat nu ne mai îmbie
Căci de gândim un pic el nici nu mai există.
Medităm asupra lumii, dar nu vedem că suferă.
Oferim soluţii, dar nimeni nu se-ncumetă
Să-ncerce măcar cu-o poezie
Speranţa-n noi s-o mai învie.
2 comentarii:
bravo anka
Frumos
Trimiteți un comentariu